Ciucaș, cel mai mare munte mic

Cu ’’doar’’ 1954m Ciucașul este, fără discuție, un munte cu altitudine relativ joasă în Carpații noștri. Dar ar fi o dovadă de superficialitate dacă am lua în considerare, pentru calificativul ’’interesant’’, doar altitudinea. Multitudinea de forme stâncoase deosebite, unice chiar, varietatea florei alpine, clima aspră care face iernile să fie redutabile și multe altele, ar întregi o descriere despre acest masiv, fără a spune, nici pe departe, totul.

Întâlnim aici, fie pe poteci marcate, fie pe drumuri mai puțin umblate, megaliți emblematici pentru Ciucaș: Turnul Goliat, Tigăile sau Țiglăile, Turnul de aramă, Mâna Dracului, Sfinxul Bratocei, Turnul Roșu și Turnul Căprioarei sunt doar câteva. Termenul de ’’turn’’ ne duce cu gândul la o cetate. Da, poate, dar nu este o cetate în ruină, construită de mâna omului și, deci, predestinată efemerului, ci una, dacă nu eternă, măcar durabilă.

Omul a dat doar denumirile, uneori controversate. Cazul Tigăilor este un bun exemplu. Grupul de stânci cu acest nume nu are deloc formă de tigaie sau, mă rog, așa cum sunt îndeobște tigăile de uz casnic. În unele lucrări apare, însă, termenul de Țiglăi pentru aceeași zonă, substantiv care înseamnă ’’sticlete’’ (de la ’’țiclete’’ sau ’’țiglete’’). Un pic altceva. Nu am numărat cu atenție sticleții din această parte a Ciucașului, dar cu siguranță sunt mai numeroși decât tigăile. Sau, în orice caz, ar fi premise să existe.

Alt lucru interesant despre Ciucaș este că, deși este minuscul în comparație cu marile masive din Meridionali, are o populație de capre negre stabilă. Nu se pot vedea decât rar pe traseele circulate, dar acestea nu ocupă decât o mică parte din suprafața muntelui.

Iernile aspre, tipice Carpaților de curbură din care face parte și Ciucașul, cu viscole puternice și zăpezi mari, îmbracă orice detaliu în chiciură, dându-i un aspect incredibil de spectaculos. Orice piatră, orice brăduț sau ienupăr devine o operă de artă după perioade cu ceață, vânt și zăpadă.

Pasionați de acest mare munte mic, îl vizităm în fiecare iarnă destul de des (nu atât pe cât ne-am dori). Am ajuns să-i cunoaștem atât zonele accesibile tuturor (vârfurile principale, culmile marcate) cât și cotloanele cele mai ascunse (brânele expuse, culoarele înguste, crestele aeriene).

Am făcut de-a lungul timpului și traseele de alpinism din zonă și iarna mergem des la ski de tură sau drumeții pe rachete de zăpadă. Dar nu disprețuim nici rutele turistice marcate.

Pentru începutul iernii am ales un traseu în circuit cu plecare și întoarcere în zona cabanei Babarunca. Astfel, am urcat pe Piciorul Teslei, poiana Teslei (munte de o formă cu totul particulară pentru Ciucaș), am trecut pe sub Turnul Roșu și Turnul Goliat pentru a ajunge în Șaua Tigăilor sau Țiglăilor. Vârful Ciucaș a fost plăcerea supremă, iar coborârea pe Valea Babaruncăi, cu cheile ei interesante, au încheiat o zi de mers exclusiv pe zăpadă. La acest moment al iernii zăpada nu este mare, deci nici risc de avalanșe nu a fost, dar gheața și crusta dură au reclamat utilizarea colțarilor la urcarea pe vârf și coborârea în vale.

Așteptăm epoca marilor zăpezi în care vom reveni aici cu rachete sau skiuri de tură.

File de final de toamnă

Pentru că, după 2-3 zile de iarnă, toamna a revenit în toată splendoarea ei am profitat de ocazie și ne-am întors la turele de alpinism și traseele nemarcate din Bucegi și Piatra Craiului.

Pe stâncă uscată și temperatură numai bună de cățărat am parcurs pe firele principale Valea Coștilei, Valea Colților, Valea Gălbenele (și Colțul Gălbenele) la urcare.

Coborârile au fost făcute pe Valea Scorușilor-Valea Mălinului, Valea Albă și Creasta Văii Albe-Brâna aeriană. Acestea din urmă sunt mai accesibile și pretabile la coborâre dacă echipa știe să facă rapel și este bine antrenată.

În Piatra Craiului am traversat pe Brâul de sus Hornul Închis după ce am urcat mai întâi pe Vâlcelul cu fereastră. Retragerea a fost pe Brâul Ciorânga Mare, traseu marcat acum, dar transformat dintr-unul dintre cele mai interesante brâuri din abruptul vestic al masivului. Inițial, acum câțiva ani când a fost marcat, ne-am scandalizat puțin, dar am realizat că inițiativa Parcului Național și a Salvamontului au fost inspirate pentru că oricum traseul era cvasi-frecventat și nu doar de oameni echipați și în cunoștință de cauză. Așa încât, marcajul conduce bine și te poate scuti de surprizele neplăcute pe care simpla potecă nemarcată nu și le impută.

Am avut timp și de un scurt atelier de inițiere în cățărare, ținut în Cheile Râșnoavei. Acolo au fost învățate rapelul, urcarea pe coardă și tehnici de escaladă/cățărare pe stâncă, nodurile principale din alpinism și altele.

Am incheiat sezonul de toamnă, unul dintre cele mai lungi și mai prolifice din ultimii ani, cu o parcurgere a Văii Mălinului, zona inferioară, cuprinsă între Hornul Mare de la scară (Hornul Mare Pământos) și Valea Cerbului (poteca turistică marcată). Rar străbătut, cu săritori enorme (35-40m) și verticale, slab echipat (pitoane vechi) și destul de lungi (7-8 săritori mari), traseul străbătut pe fir, fără a ocoli prin ’’zarzavatul’’ de pe coaste, depășește gradul pe care Valea Mălinului îl are oficial (Emilian Cristea etc – Bucegii. Turism-Alpinism grad 1B). Aici discutăm despre 4B cel puțin și A1 pe alocuri. Cu o coardă de 70m și una de 30m am urcat și coborât săritorile cu amenințarea ninsorii în ceafă. Care a venit exact la timp, când ajunseserăm deja jos.

De acum înainte schimbăm registrul, dar și echipamentul. Trecem la cel de iarnă și la abordarea altor trasee în care riscul de avalanșă devine o prezență continuă.

Avem în plan creste și muchii (alpinism), dar și ski de tură, ski alpin și drumeții pe rachete de zăpadă. De asemenea, vom aloca câteva zile pentru cursuri de inițiere în drumețiile și alpinismul de iarnă, dar și cunoașterii și prevenirii avalanșelor.