Gânduri, cuvinte, trăiri

Nu sunt doar un ghid montan. Nu sunt compus doar din experiență, tehnici, autorizații și aptitudini. Nu sunt ceva abstract. Eu sunt toți clienții mei pe rând, dar și în ansamblu. Cu echipamentul lor, cu nivelul lor de pregătire, dar și cu emoțiile, temerile lor, confidențele lor. Clienții mei sunt o parte din mine așa cum muntele este o parte din mine. Ei nu sunt o listă, sunt individualități cu care fiecare tură este diferită. În fiecare zi petrecută pe munte cu ei mă simt ca la un examen pe care, spre deosebire de alte examene, de abia aștept să îl susțin.

Nu există satisfacție mai mare decât să vezi împlinirea și fericirea din ochii celor pe care i-ai ajutat să ajungă acolo unde și-au dorit. Nu există efort insurmontabil, nici risc inutil asumat dacă la capătul zilei ai oferit cuiva ’’meschina’’ bucurie de a atinge un vârf mult visat.

În puține relații din viață ești simultan prieten, coleg, partener și instituție. În puține momente ale existenței trăirile celorlalți sunt pe de-a-ntregul și ale tale.

În clipa în care ei mă vor plictisi sau mă vor obosi voi înceta să mai fiu un ghid demn de acest nume.

În clipa aceea nu voi mai merita ce îmi oferă ei și muntele.

Pe vremea când nu eram ghid montan și mergeam la munte strict în timpul liber, mult mai rar decât acum, trebuia să am o strategie ca să suport viața-dintre-ture. În timp ce mă prefăceam că învăț integralele și Șirul Fourier la facultate, citeam în fiecare clipă liberă orice carte despre munte pe care o găseam în bibliotecă. Tatăl meu, pasionat de natură, avea câteva sute de cărți (cam tot ce apăruse în România până la data respectivă, plus ceva volume în franceză și germană cumpărate de pe la anticariate). Fie că era monografie, fie că era ficțiune sau pur și simplu Ghidul Cabanelor, o devoram.

Aveam apoi pozele și diapozitivele părinților mei din anii 1960-1970. Ei le aruncaseră prin sertare, dar eu le-am scos la lumină și mi-am lăsat imaginația să zburde peste micile dreptunghiuri de hârtie din alte vremuri. Iar diapozitivele păreau atunci adevărate documentare pentru mine.

Apoi a urmat etapa mea superioară. A alpinismului, a skiului de tură, a expedițiilor. Dar eu am rămas pe loc, nu mi-am schimbat ’’strategia’’ mea deja consacrată. Tot ca înainte, la birou în timp ce desenam în Autocad tot felul de case pentru alții, rememoram detalii din ture. Nu rememoram, ci retrăiam. Mă hrăneam, mai exact. În funcție de locul unde fusesem, hrana asta îmi ajungea mai mult mai mai puțin. Era o senzație fizică, nu știu dacă pot explica mai bine. În orice caz, se epuiza la un moment dat și atunci trebuia să îmi iau doza de munte cât mai curând.

În vremurile din urmă, când petrec pe munte 4-5 zile pe săptămână, a intervenit rutina, ca în orice activitate repetitivă. Dar blazarea, plictiseala care însoțesc deseori rutina au rămas departe. Sau poate s-au rătăcit pe drum.

Am făcut acest (prea lung) preambul pentru a vă sugera un exercițiu mintal util, poate, în perioada asta de inactivitate. Cu siguranță fiecare are o tură, o excursie, o expediție care a fost un punct de cotitură sau măcar un reper solid.

După ce am făcut toate cumpărăturile, după ce am dus cățelul afară și am terminat cartea pe care o citeam, hai să nu deschidem ușa unui început de depresie, hai să retrăim un pic o ieșire în natură deja trăită. Pas cu pas, storcând fiecare detaliu, reiterând orice emoție, practic transpunându-ne încă o dată atunci, acolo. Ne pot ajuta fotografiile și însemnările de atunci.

Nu vom simți, poate, mirosul ierbii, asprimea stâncii pe mâini sau foșnetul zăpezii sub skiuri, dar cu siguranță vom zâmbi la amintirea unui loc în care am fost fericiți.

Locul acela, Muntele, e tot acolo. O fi clișeic sau nu, dar el ne așteaptă să revenim vindecați. Vindecați de tot ce acum pare nevindecabil.

Muntele are umbra grea (Ismail Kadare)

“Existența acestui munte mă relaxează”, spune Paul Cezanne. “Voi da la o parte voalul frunzișului tău și te voi putea contempla în voie”. Lasă-mă să privesc, nu-ți cer mai mult. De la micimea mea omenească către eternitatea ta de stâncă și gheață. Atâta vreme cât vei există se va putea vorbi și despre timp. Apele curg, anotimpurile trec, oamenii se nasc și pier. Tu vei privi din înălțimea ta această divină comedie umană.

Orgile Patagoniei, Catedralele Alpilor, Tronul Zeităților Himalayei, Ghețarii de la Ecuator din Kilimanjaro, Regina Munților – Piatra Craiului a Carpaților noștri. Tot atâtea nume pentru perenitate.

Și noi, la poalele Eternității. Oaspeți mereu, primiți cu drag sau cu reticență, așa după cum dictează capriciile gazdei, contemplăm spectacolul.

Cuceritorii inutilului, Prin noapte și gheață, Oameni și munți, Vraja Bucegilor.

Tot atâtea evocări ale încercării de a accede la indestructibil. De a ne înveștmântă în straie anti-efemer.

Vântul suflă unde îi e voia. Tu îi auzi vocea, dar nu știi nici de unde vine și nici încotro se îndreaptă. Îl vei adulmecă mereu și îți va fi mereu enigmă.

Pastorala și Furtuna lui Beethoven, Alpii lui Hesse, Fuji San-ul lui Hokusai, Tian Shan-ul lui Aitmatov.

Tot atâtea închipuiri ale noastre despre ceva ce nu vom putea pătrunde pe de-a-ntregul niciodată.

Voi păși mereu cu sfială și în vârful picioarelor în cotloanele sale, îmi voi ține respirația, voi ascultă liniștea și voi rămâne uimit la vederea măreției. E ca o datorie. Datoria de a fi uimit, tăcut, contemplativ și recunoscător.

Și, oare, nu tocmai asta înseamnă dragostea? Când mai rămâne ceva, orice, de descoperit? Când ceva mai păstrează încă urme de necunoscut și devine, deci, demn de explorat? Nu e umbra mai tentantă și mai ispititoare decât lumina orbitoare? Nu devine viața mai justificată și mai demnă de numele acesta atunci când mai ai ceva, orice, de învățat? Nu e acesta sentimentul cel mai reconfortant din lume și cel mai intimidant din aceeași lume? Nu este somnul nostru răscolit și populat de vise ale noilor experiențe, aventuri și descoperiri?

Existența muntelui mă relaxează și mă face să mă simt mic și insignifiant, dar mare și puternic în același timp.

Sunt meschin, dar mă împărtășesc din divinitatea stâncii și comunic cu Divinitatea de dincolo de stâncă.

Sunt urât, dar ochii mei reflectă zâmbetul florilor aspre atinse de briza crestelor.

Sunt întunecat, dar radiez în bezna mea, luminat fiind de razele răsăritului cu soarele său cu tot.

Sunt murdar, dar mă curăț pentru o vreme cu viscolul, cu grindina, cu gheața ce curg din cer.

Și apoi, într-un inevitabil “cândva”, mă voi înălța în locul în care culmile îmi vor deveni măsuri ale staturii mele. Voi încheia printre zeii Himalayei, precum andinii Huscaran și Huandoy, precum cristalele de gheață din avalanșele Făgărașului, precum zânele din Valea Cerbului. Voi pași în afară anotimpului acesta efemer care este existența.

Nu voi mai avea înaintea mea viață, ci numai timpul. Nu voi mai participa la viața mea trăind-o, ci voi vedea timpul devorând viața. Gândul că muntele există îmi va fi morfina și va face supliciul suportabil.

Atunci voi da la o parte draperia micimii și voi fi demn de muntele pe care l-am iubit.

Voi sparge cimentul statuii care am fost și mă voi putea mișca în voie printre zăpezi și creste.

Nu voi obosi niciodată luptând, pentru că nu voi obosi niciodată iubind …muntele.

Bilanțul lunii august 2020

Putem spune despre luna august, teoretic ultima lună de vară calendaristică, că a fost una cu activitate intensă. Alpinism / carpatism, trasee nemarcate, drumeție și colaborări diverse.

Să începem cu începutul: carpatism sau alpinism de vară în Carpații noștri. Preferăm denumirea aceasta pentru a ordona în mintea celor interesați aceste noțiuni aparent diferite. În absența, vara, a zăpezii și gheții nu putem vorbi de alpinism în țara noastră. Dar avem, totuși, un fel de activitate caracteristică României, mersul pe văi de abrupt, brâne mai mult sau mai puțin aeriene, creste parțial acoperite de vegetație, pe care o putem denumi carpatism.

Revenind, carpatismul a fost a avut ca scenă Bucegii, în mare măsură. Astfel, am parcurs următoarele trasee:

– urcare pe Valea Colților, coborâre pe Valea Gălbenele și Hornul dintre fire

– urcare pe Valea Coștilei, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului

– urcare pe Valea Colților, coborâre pe Valea Gălbenele, firul secundar

– urcare pe Brâna Aeriană, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Albă

-urcare pe Valea Albă, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului de două ori consecutiv, în două zile diferite

– urcare pe Valea Coștilei, coborâre pe Creasta Văii Albe și Brâna Aeriană

– urcare pe Brâna Aeriană, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului

– urcare pe Hornul Coamei, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Gâlbenele, firul principal

Piatra Craiului, mai slab reprezentată la capitolul carpatism / alpinism în luna august, a fost totuși băgată în seamă cu traseul: Padina lui Călineț (urcare) – Valea Podurilor (coborâre)

Trasee nemarcate, la limita dintre drumeție și carpatism, am parcurs tot în Bucegi preponderent:

– urcare pe Valea Morarului, coborâre pe Valea Cerbului

– traseul Piatra Arsă – poteca Schiel – Brâul lui Răducu – Hornul cu Florile – Vârful Jepii Mici – Piatra Arsă (am trecut această rută la capitolul drumeție pe trasee nemarcate pentru că vara Hornul cu florile nu reprezintă niciun risc, iarna, însă, devine redutabil).

O drumeție foarte interesantă am făcut tot în Bucegi, în abruptul brănean. Am urcat pe Valea Gaura, vizitând și Cascada Moara Dracilor, Cheile Gaurei și Vârful Lancia (2288m). Bivuacul a fost la cort în Valea Obârșiei (Ialomiței), sub Mecet. A doua zi am urcat Vârful Bucura Dumbravă sau Vârful Ocolit (2500m) și am coborât pe Valea Ciubotea înapoi în Bran.

Colaborarea principală a fost cu Himalaya Travel. Cu această ocazie am pracurs Creasta Nordică a Pietrei Craiului cu pornire de la cabana Curmătura prin Padinile Frumoase și întoarcere prin poienile de sub munte înapoi la cabană.

A doua zi a fost o tură de relaxare pe Valea Curmăturii și Prăpăstiile Zărneștilor.

Tot la capitolul drumeție de anduranță a fost realizată parcurgerea integrală a crestei principale a Munților Făgăraș de la cantonul Rudărița până în Valea Oltului. Bivuac la cort, cărat de rucsaci mari, vreme amestecată și multă aventură.

În Făgăraș am atins, împreună cu cățelul nostru Scott, un border collie, vârfurile Dara (2500m) și Hârtopul Darei (2501m) prin zona Urlea, urcând cu această ocazie și vârfurile Urlea, Iezer și Fundul Bândei, precum și o bucată din creasta principală a Făgărașului.

Au urmat ale trasee în Făgăraș:

– Stâna lui Burnei-Lacurile Galbena-Vârful Moldoveanu-Vârful Viștea Mare-Valea Rea-Stâna lui Burnei.

– Cabana Valea Sâmbetei-Fereastra Mare-Portița Viștei-Vârful Viștea Mare-Vârful Moldoveanu-Valea Viștei. Scopul acestei din urmă ieșiri a fost ”prinderea” răsăritului pe cel mai înalt vârf din Carpații românești. Misiunea a fost îndeplinită cu succes.