Bilanțul lunii august 2020

Putem spune despre luna august, teoretic ultima lună de vară calendaristică, că a fost una cu activitate intensă. Alpinism / carpatism, trasee nemarcate, drumeție și colaborări diverse.

Să începem cu începutul: carpatism sau alpinism de vară în Carpații noștri. Preferăm denumirea aceasta pentru a ordona în mintea celor interesați aceste noțiuni aparent diferite. În absența, vara, a zăpezii și gheții nu putem vorbi de alpinism în țara noastră. Dar avem, totuși, un fel de activitate caracteristică României, mersul pe văi de abrupt, brâne mai mult sau mai puțin aeriene, creste parțial acoperite de vegetație, pe care o putem denumi carpatism.

Revenind, carpatismul a fost a avut ca scenă Bucegii, în mare măsură. Astfel, am parcurs următoarele trasee:

– urcare pe Valea Colților, coborâre pe Valea Gălbenele și Hornul dintre fire

– urcare pe Valea Coștilei, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului

– urcare pe Valea Colților, coborâre pe Valea Gălbenele, firul secundar

– urcare pe Brâna Aeriană, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Albă

-urcare pe Valea Albă, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului de două ori consecutiv, în două zile diferite

– urcare pe Valea Coștilei, coborâre pe Creasta Văii Albe și Brâna Aeriană

– urcare pe Brâna Aeriană, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Priponului

– urcare pe Hornul Coamei, coborâre pe Brâna mare a Coștilei și Valea Gâlbenele, firul principal

Piatra Craiului, mai slab reprezentată la capitolul carpatism / alpinism în luna august, a fost totuși băgată în seamă cu traseul: Padina lui Călineț (urcare) – Valea Podurilor (coborâre)

Trasee nemarcate, la limita dintre drumeție și carpatism, am parcurs tot în Bucegi preponderent:

– urcare pe Valea Morarului, coborâre pe Valea Cerbului

– traseul Piatra Arsă – poteca Schiel – Brâul lui Răducu – Hornul cu Florile – Vârful Jepii Mici – Piatra Arsă (am trecut această rută la capitolul drumeție pe trasee nemarcate pentru că vara Hornul cu florile nu reprezintă niciun risc, iarna, însă, devine redutabil).

O drumeție foarte interesantă am făcut tot în Bucegi, în abruptul brănean. Am urcat pe Valea Gaura, vizitând și Cascada Moara Dracilor, Cheile Gaurei și Vârful Lancia (2288m). Bivuacul a fost la cort în Valea Obârșiei (Ialomiței), sub Mecet. A doua zi am urcat Vârful Bucura Dumbravă sau Vârful Ocolit (2500m) și am coborât pe Valea Ciubotea înapoi în Bran.

Colaborarea principală a fost cu Himalaya Travel. Cu această ocazie am pracurs Creasta Nordică a Pietrei Craiului cu pornire de la cabana Curmătura prin Padinile Frumoase și întoarcere prin poienile de sub munte înapoi la cabană.

A doua zi a fost o tură de relaxare pe Valea Curmăturii și Prăpăstiile Zărneștilor.

Tot la capitolul drumeție de anduranță a fost realizată parcurgerea integrală a crestei principale a Munților Făgăraș de la cantonul Rudărița până în Valea Oltului. Bivuac la cort, cărat de rucsaci mari, vreme amestecată și multă aventură.

În Făgăraș am atins, împreună cu cățelul nostru Scott, un border collie, vârfurile Dara (2500m) și Hârtopul Darei (2501m) prin zona Urlea, urcând cu această ocazie și vârfurile Urlea, Iezer și Fundul Bândei, precum și o bucată din creasta principală a Făgărașului.

Au urmat ale trasee în Făgăraș:

– Stâna lui Burnei-Lacurile Galbena-Vârful Moldoveanu-Vârful Viștea Mare-Valea Rea-Stâna lui Burnei.

– Cabana Valea Sâmbetei-Fereastra Mare-Portița Viștei-Vârful Viștea Mare-Vârful Moldoveanu-Valea Viștei. Scopul acestei din urmă ieșiri a fost ”prinderea” răsăritului pe cel mai înalt vârf din Carpații românești. Misiunea a fost îndeplinită cu succes.

Bilanțul lunii iulie 2020

Am putea spune pe drept cuvânt că am revenit la normal în ce privește turele. Respectând regulile de igienă și precauție am putut să ne continuăm activitatea în această perioadă dificilă.

A fost o perioadă plină de ture de alpinism / carpatism în Bucegi și Piatra Craiului, ture pe care le vom enumera în continuare însoțite de pozele aferente.

Bucegii ne-au oferit așa:

– urcare pe Valea Albă, parcurgere Brțna Văii Albe și coborâre pe Valea Jepilor;

– urcare pe Valea Mălinului și coborâre pe Valea Priponului integral pe firul văii. Am întâlnit și bucăți mari de zăpadă unde am folosit piolet și colțari;

– urcare pe Valea Caprelor și coborâre pe Valea Pietrelor, ambele din Bucșoiu;

– urcare pe Valea Adâncă cu coborâre pe Valea Cerbului;

– urcare pe Valea Albă, parcurgere Brâna Mare a Coștilei și coborâre pe Valea Priponului;

– traversarea completă a Acelor Morarului, tură de suflet pentru noi;

– traseul Brâna Aeriană – Creasta Văii Albe cu coborâre pe Valea Scorușilor și Valea Mălinului.

Piatra Craiului ne-a lăsat să îi străbatem rutele:

– urcare pe Padina lui Călineț și coborâre pe Vâlcelul cu fereastră de câteva ori;

– urcare pe Padina lui Călineț și coborâre pe poteca Brâului Ciorânga Mare.

Tot în Piatra Craiului am parcurs Creasta nordică și Creasta sudică într-o lungă și toridă zi (tipică de vară) cu plecare de la cabana Curmătura. Cu 4 litri de apă la noi și cu bagaj minim am reușit să terminăm traseul în 10 ore.

Au mai fost câteva trasee nemarcate în Bucegi:

– Brâul lui Răducu – Brâul Portiței cu intrare din Drumul Urlătorilor și retragere pe Valea Jepilor, o nouă colaborare cu Picior de plai;

– urcare pe Valea Morarului și coborâre pe Valea Cerbului.

Tot cu Picior de plai am urcat pe Vârful Leaota cu ai săi 2135m, la pachet cu alte vârfuri secundare din masiv (Rătei, Mitarca etc). Am parcurs traseul de la Cantonul Brătei cu întoarcere în același punct.

Cu Himalaya Travel am însoțit un grup de copii într-o tabără de tradiție: 7 zile în Retezat. Datorită echipei noastre de profesioniști, dar mai ales datorită copiilor care au mers și s-au comportat impecabil, am reuțit să atingem toate obiectivele propuse. Vârfurile Peleaga, Păpușa, Judele, Bucura, lacurile din câldarea Bucurei și Valea Pelegii au fost țintele noastre.

Scott, care se pregătește pentru a deveni câine de căutare a victimelor în avalanșă, nu a stat nici el degeaba. A urcat pe Vânătoarea lui Buteanu, a fost la Cabana Mălăiești, a înotat în Lacul Paltinu din Baiului.

Bilanțul lunii iunie 2020

Gata cu statul în casă! Am dat drumul la treabă. A fost o lună plină și nu pe cer ci aici la noi, pe Pământ.

O să povestesc cam ce am făcut într-o ”ordine dezordonată”, aleatorie sau cum vreți să îi spuneți.

Mai întâi (ca să încep cu activitatea preferată) carpatismul / alpinismul clasic.

Piatra Craiului a fost aria noastră de desfășurare și aici am fost pe rutele următoare:

– urcare pe traseul Anghelide și coborâre pe Valea Vlădușca

– parcurgerea Padinei lui Călineț (cursul inferior, între Brâul de mijloc și Malul Galben)

– urcare pe Padina lui Călineț și coborâre pe Valea Podurilor

– urcare pe Valea Podurilor și coborâre pe Padina lui Călineț

În Bucegi am profitat de zăpadă până la ultima picătură și am urcat pe Valea Albă cu coborâre pe Valea Priponului.

La capitolul drumeție am trecut câteva rute foarte frumoase.

Pe primul loc este o bucată din Via Transilvanica (Putna-Vatra Dornei, 110 km, aproximativ, în patru zile).

Iată care au fost etapele:

Ziua 1: Putna – Sucevița (17 km)

Ziua 2: Sucevița – Cremenești – Vârful Pietriș – Vatra Moldoviței (23 km)

Ziua 3: Vatra Moldoviței – Sadova (23 km)

Ziua 4: Sadova – Fundu Moldovei – Pasul Mestecăniș – Vatra Dornei (44 km)

Apoi avem amintiri frumoase din Cozia unde am atins diverse obiective: Muchia Turneanu, Poarta de piatră, Mănăstirea Stânișoara, Cascada Gardului, Cabana Cozia.

Din punct de vedere al colaborărilor, Picior de plai a fost pe locul întâi.

Împreună cu echipa lor am condus grupuri pe trasee diverse:

– Valea Crăpăturii – Vârful Turnu – Padina Închisă – Brâna Caprelor – Refugiul Diana (Piatra Craiului)

–  Cota 1400 – Polițele Barbeșului – Cascada Vânturiș – Vârful Vânturiș – Vârful cu dor – Șaua Dorului – Cota 1400 (Bucegi)

–  Cabana Plaiul Foii – Refugiul Șpirlea – La Zaplaz – Traseul La Lanțuri (Deubel) – Vârful La Om – Refugiul Grind – Prăpăstiile Zărneștilor (Piatra Craiului)

–  Râșnov – Valea Glăjăriei – Cabana Mălăiești – Șaua Padinei Crucii – Lacul Țigănești – Vârful Țigănești (Bucegi).

Scopul a fost admirarea cascadelor și a florilor de rododendron, bulbuc și stânjenel de pe trasee, dar și revenirea la viața de dinainte de starea de urgență.

Cu Scorilo Travel am însoțit un grup vesel către cabana și Valea Mălăiești, inițiind o colaborare, sperăm noi, de lungă durată.

Alte drumeții au mai fost pe traseele:

– Cabana Plaiul Foii – Refugiul Șpirlea – La Zaplaz – Traseul La Lanțuri (Deubel) – Vârful La Om – Refugiul Grind – Prăpăstiile Zărneștilor (Piatra Craiului)

– Cota 1400 – Polițele Barbeșului – Cascada Vânturiș – Vârful Vânturiș – Vârful cu dor – Șaua Dorului – Cota 1400 (Bucegi)

– Cabana Mălăiești – traseul Tache Ionescu – Cabana Diham (Bucegi)

Râșnov – Valea Glăjăriei – Cabana Mălăiești – Șaua Padinei Crucii – Lacul Țigănești – Vârful Țigănești (Bucegi)

Pentru a nu uita nici antrenamentele lui Scott, care se pregătește pentru a deveni câine de căutare a victimelor în avalanșă, am fost la Cota 2000 din Făgăraș unde s-a întâlnit cu ”colegii” săi viitori

dar l-am și alergat un pic prin Postăvaru

Ciucaș (zona Muntele Roșu, Gropșoarele)

și Măgurile Branului

Bilanțul lunii martie 2020

Cu siguranță nu este o perioadă fericită pentru nimeni. Virusul care face multe victime deja ne afectează masiv activitatea, turismul fiind foarte puternic lovit. În condițiile acestea facem o retrospectivă a lunii martie cu câteva zile mai devreme de a se încheia cu adevărat. Nu știm ce ne va rezerva viitorul, astfel că ne întoarcem spre trecut cu speranța că se va repeta în curând și totul va reveni la normal.

Martie a fost o lună a alpinismului, fără nicio îndoială! Am debutat chiar de Mărțișor cu o tură în Făgăraș pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu (2507m). Față de data trecută, acum am urcat dinspre sud, de la cabana Capra. Am urmat ruta pe care urcă colegii de la Salvamont Argeș, trecând pe la cascada Capra și tăind curbele Transfăgărășanului ca să reducem cât mai mult riscul de avalanșă. De la cabana Cota 2000, Baza Salvamont Argeș, a urmat trecerea spre tunel, porțiunea copertinelor mai exact, o lungă traversare (1 km aproximativ).

Odată ajunși la Bâlea Lac am făcut urme spre Șaua Caprei și apoi, peste vârful Văiuga, am atins punctul cel mai înalt din zonă: vârful Vânătoarea lui Buteanu (2507m). Cornișele, creasta aeriană și celelalte elemente tipic alpine au reclamat o strategie pe care, din experiență, au abordat-o cu succes. Aceeași rută a fost folosită la întoarcere după o pauză de 1 oră la cabana Paltinu pentru a lăsa versantul sudic să intre în umbră și, astfel, să devină mai sigur.

Au urmat alte câteva ture în abruptul vestic al Piatra Craiului. Aici am parcurs, pe diferite tipuri de zăpadă: Traseul Anghelide,

Valea Vlădușca,

Padina lui Călineț, Vâlcelul cu fereastră, Vâlcelul cu smirdar, Canionul Ciorânga Mare, Padina Popii.

Menționez în mod special Padina lui Călineț acoperită de gheață, pe care am coborât-o prin descățărare sau rapel, după caz.

Ieșirea în creasta principală a fost inedită fiind urmat un culoar abrupt și foarte interesant din dreapta Muchii Găuricii.

Pentru acces la Cabana Ascunsă (Refugiul Speranțelor) a fost parcurs Hornul Nisipos, a treia variantă (nemarcată) de a ajunge la refugiu.

Am putut admira spendoarea de iarnă a Brâului de mijloc (în zona grotei La Ulcior), dar și detalii din Creasta nordică pe care am parcurs-o parțial între obârșiile văilor.

Ski de tură am făcut în Ciucaș (Pasul Bratocea-Muchia Bratocea-V. Capra-Pasul Bratocea) și în Bucegi (zona Furnica-Vârful cu dor) de deasupra Sinaiei.

Din păcate, calitatea și cantitatea de zăpadă nu au fost cum ne-am fi dorit, așa încât a trebuit să improvizăm și să ne adaptăm la condițiile din teren. Mai cu skiurile în picioare, mai cu ele pe rucsac și cu clăparii pe iarbă ne-am mișcat.

Apoi am lăsat loc și pentru puțină contemplare și ne-am îndreptat atenția spre un masiv foarte estetic și ofertant: Masivul Hășmaș. Pe parcursul a două zile geroase, dar senine, au fost urcate vârfurile Hășmașul Mare (1792m), Piatra Singuratică, Ecem (1707m) și Hășmașul Mic (1696m). Baza a fost Cabana Piatra Singuratică unde ospitalitatea gazdei a fost un plus binevenit la pitorescul locurilor.

Chiar în spatele casei noastre sunt Măgurile Branului, un simpatic șir de vârfuri și culmi, alternând cu stâncării, poieni și pajiști. Aici am făcut o altă drumeție între Bran și Tohănița. Am fost însoțiți de cățelul nostru border collie, Scott, în cea mai lungă drumeție (10 km) din scurta lui viață (aproximativ 4 luni).

În chiar ultima zi de ’’libertate’’ am revenit într-una dintre zonele noastre favorite: Valea Mălăiești. Cu colegii de la Picior de plai am condus un grup pe vârfurile Omu (2507m) și Scara (2422m) prin Hornul Mare. Cei care au fost pe Scara au putut vedea și portalul de lângă vârf, cel prin care privești spre Valea Țigănești.

Urmează o perioadă care va fi marcată de incertitudine și angoasă. Sper să ieșim cu bine și să ne reluăm activitatea alături de voi. Până atunci ne vom hrăni cu amintiri  născute din focul nestins al pasiunii pentru munte. Muntele va fi tot acolo și ne va aștepta.

Mersul pe munte, un joc de noroc?

Poate unii dintre dumneavoastră vă mai aduceți aminte de anii “turismului popular” din vremea comunismului în care un șir indian de colegi de uzină, întreprindere sau unitate de învățământ se deplasa sub “atenta îndrumare” a unor tovarăși ghizi de nădejde către o cabană din Carpați. Scopul acestei excursii era chiar cabana în sine, aceasta nefiind înțeleasă ca o bază de plecare sau ca o etapă intermediară pentru/în parcurgerea unui traseu.

Adevarata distracție începea la cabană și era constituită din cântat la chitară, jocuri de societate și bautură. Nu neapărat în ordinea asta, unii chiar sărind peste primele două “etape”.

Nu vreau să insinuez că vreuna dintre aceste activități ar fi înjositoare pentru specia umană. Vreau doar să remarc faptul că ele nu se impun ca fiind sine qua non într-un cadru montan, putându-se întâmpla și la malul mării sau în oricare alt loc cu exigențe mai reduse.

După cum nu susțin nici că DOAR felul ăsta de activitate se desfășura pe munte în anii aceia. Dar DOAR despre genul ăsta vorbesc eu acum.

Dar să zicem că anii aceia s-au terminat, așa cum cântă scoțienii pe stadioanele de rubgy în al lor Flower of Scotland, “toate astea sunt trecute și în trecut trebuie să rămână”.

Dar oare chiar au trecut? Pentru că mie (și nu doar mie) nu mi se pare că a fost un fenomen izolat în timp, ci, mai degrabă, unul care reapare cu forță sporită în anii din urmă.

Vedem din ce în ce mai des în ultima vreme (dupa anii 2000) grupuri de 80 – 100 de oameni sub formă de turmă, care amintește de ceva între coloanele de refugiați din Rwanda și marșurile electorale sponsorizate, echipați precar și cu improvizații inedite în vestimentație, însoțiți de 2 – 3 “instructori” ținându-și la vedere însemnele asociației lor “non profit”.

Inutil să spun că discrepanța între echipamentul unora și al celorlalți este foarte vizibilă, iar atitudinea umilă și chinuită a multor clienți ai acestor “ghizi” nu prea trezește invidia turiștilor “independenți” pe lângă care trec. După cum nu insuflă admirație nici aroganța și tonul poruncitor al celor care îi conduc.

Ș-apoi îmi dă impresia că unii organizatori de excursii de acest fel sunt pasionați de jocurile de noroc. Pentru că, dacă în trecutul de tristă amintire se mergea în felul acesta la cabane și atât, acum vedem grupuri ca acestea pe vârfuri de munte, de multe ori chiar iarna. Se pare că se merge în continuare bazându-se pe noroc și, mai ales, pe forțarea norocului.

Nu are nicio legatură termenul de “instructor” cu ceea ce se întamplă acolo. Ce instruiește 1 instructor la 50 persoane? Cât de mult poate lua el contact cu fiecare în parte și cu cele 50 probleme diverse și 50 nevoi simultane? Câți km de coardă trebuie întinși și câte zeci de puncte intermediare de asigurare trebuie prevăzute pentru a conduce în siguranță iarna un grup atât de mare pe un vârf de munte?

Mă forțez să NU dau exemple din ce am întâlnit în ultimii ani, dar din păcate, exemplele triste încep să se impună de la sine pentru că uneori norocul pe care se bazează aceste “instituții” nu merge la infinit. Uneori oamenii mai au și accidente, ce să-i faci! Pleci sănătos și te întorci cu ceva rupt sau chiar rămâi acolo pentru că “n-ai avut noroc”. Sau: “Ce ghinion a avut săracul! La prima ieșire pe munte a alunecat pe gheață și a dat cu capul de o piatră”. Din păcate există și altele, în plus față de lipsa de noroc, ca variabile în ecuația aceasta. Și anume inconștiența și lăcomia organizatorilor care nu au fost preocupați nicio secundă decât de numărul de persoane participante plătitoare și nu de coerența grupului sub toate aspectele ei (condiție fizică, echipament, pregătire, informare corectă etc).

Nu e nicio rușine în a fi plătit pentru ceea ce oferi, este însă rușine mare dacă îți bați joc de cei cărora le oferi un serviciu.

Mă surprinde că o persoană care învârtește de 3 ori un borcan de iaurt în magazin ca să vadă dacă e expirat sau nu și să evite astfel să “pățească ceva”, își lasă viața și siguranța sau fie chiar confortul psihic pe mâna unor ghizi-instructori-leaderi fără atestate în domeniu, fără dreptul de a conduce grupuri sau chiar în mâna unora cu atestate valabile, dar obținute într-o joi spre seară după un “curs de ghid” care a durat toată ziua de miercuri precedentă.

Norocul și lipsa lui sunt aspecte care ne însoțesc pe tot parcursul vieții noastre, nu doar într-o tură montană, dar aici, mai mult decât oriunde, nu trebuie să fie baza pregătirii unei excursii. Sistemul “vedem ce-o să fie” nu e deloc o idee fericită. “Mergem cât putem și ne intoarcem. Dacă avem noroc facem vârful”.

Nu! Vârful este mereu la jumătatea drumului, urmează coborârea cu ale sale probleme diferite față de urcare.

Un ghid demn de acest nume nu poate să se bazeze pe noroc în cazul unui grup oricât ar fi el de puțin numeros. Și cu atât mai puțin să se lase în voia hazardului (care în arabă înseamnă “noroc”). Norocul este de bază la barbut, așa am auzit…

Nu este suficient un ecuson în piept pentru a ține piept atâtor aspecte de luat în calcul ca organizator de ture montane. Personal nu cunosc decât doua instituții respectabile care pregătesc ghizi montani la un nivel bun în Romania. Și acestea două nu se bazează deloc pe viitorul noroc al elevilor lor!

Ceilalți mă duc cu gândul la bancul cu Mobutu care “cunoaște orașul X, Mobutu facut TCM în orașul X”. Uite-așa și cu ghizii respectivi: sunt și eu ghid, am “studiat” și eu cu Cutare.

Cum se poate remedia asta? Nu știu, nu am răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări, cum zicea Marin Sorescu, dar cred că ar trebui să se înceapă din ambele capete: atât dinspre ghizi, cât și dinspre clienți.

Ghizii atestați și cu experiență ar trebui să fie mai organizați și să semnaleze astfel de exemple Jandarmeriei montane, singura abilitată să ia măsuri în cazul unei fraude (mă refer la condusul grupurilor fără a avea dreptul legal).

Știu că nu e frumos să pârăști, dar parcă nu e frumos nici ce fac ei, nu credeți?

Clienții trebuie și ei să se informeze temeinic înainte de a se “da” pe mâna unor amatori (și sunt blând când spun asta!), fie de pe net, fie din alte surse sigure. Să filtreze informațiile care ajung la ei despre organizatorii unor ture pe munte.

Dar cum probabil că n-o să se întample nici una, nici cealaltă, să ne vedem cu bine pe Varful X cât mai este încă zăpadă, că o să fie gașcă mare și distracție și baieții de la Asociația Y sunt super de viață, cântă și la chitară și ne-am vorbit să aducem fiecare 2-3 litri de băutură în ghiozdan ca să avem la noi în caz că e frig și trebuie să dormim o noapte în zăpadă.

Ce poate să se întample? Doar suntem 50 oameni și 2 ghizi cu multă experiență. Au fost și în Bulgaria, iar unul chiar a încercat Mont Blanc.

Eu cred că o să avem noroc și de data asta!