Poate unii dintre dumneavoastră vă mai aduceți aminte de anii “turismului popular” din vremea comunismului în care un șir indian de colegi de uzină, întreprindere sau unitate de învățământ se deplasa sub “atenta îndrumare” a unor tovarăși ghizi de nădejde către o cabană din Carpați. Scopul acestei excursii era chiar cabana în sine, aceasta nefiind înțeleasă ca o bază de plecare sau ca o etapă intermediară pentru/în parcurgerea unui traseu.

Adevărata distracție începea la cabană și era constituită din cântat la chitară, jocuri de societate și băutură. Nu neapărat în ordinea asta, unii chiar sărind peste primele două “etape”.

Nu vreau să insinuez că vreuna dintre aceste activități ar fi înjositoare pentru specia umană. Vreau doar să remarc faptul că ele nu se impun ca fiind sine qua non într-un cadru montan, putându-se întâmpla și la malul mării sau în oricare alt loc cu exigențe mai reduse.

După cum nu susțin nici că DOAR felul ăsta de activitate se desfășura pe munte în anii aceia. Dar DOAR despre genul ăsta vorbesc eu acum.

Dar să zicem că anii aceia s-au terminat, așa cum cântă scoțienii pe stadioanele de rugby în al lor Flower of Scotland, “toate astea sunt trecute și în trecut trebuie să rămână”.

Dar oare chiar au trecut? Pentru că mie (și nu doar mie) nu mi se pare că a fost un fenomen izolat în timp, ci, mai degrabă, unul care reapare cu forță sporită în anii din urmă.

Vedem din ce în ce mai des în ultima vreme (după anii 2000) grupuri de 80 – 100 de oameni sub formă de turmă, care amintește de ceva între coloanele de refugiați din Rwanda și marșurile electorale sponsorizate, echipați precar și cu improvizații inedite în vestimentație, însoțiți de 2 – 3 “instructori” ținându-și la vedere însemnele asociației lor “non profit”.

Inutil să spun că discrepanța între echipamentul unora și al celorlalți este foarte vizibilă, iar atitudinea umilă și chinuită a multor clienți ai acestor “ghizi” nu prea trezește invidia turiștilor “independenți” pe lângă care trec. După cum nu insuflă admirație nici aroganța și tonul poruncitor al celor care îi conduc.

Ș-apoi îmi dă impresia că unii organizatori de excursii de acest fel sunt pasionați de jocurile de noroc. Pentru că, dacă în trecutul de tristă amintire se mergea în felul acesta la cabane și atât, acum vedem grupuri ca acestea pe vârfuri de munte, de multe ori chiar iarna. Se pare că se merge în continuare bazându-se pe noroc și, mai ales, pe forțarea norocului.

Nu are nicio legătură termenul de “instructor” cu ceea ce se întâmplă acolo. Ce instruiește 1 instructor la 50 persoane? Cât de mult poate lua el contact cu fiecare în parte și cu cele 50 probleme diverse și 50 nevoi simultane? Câți km de coardă trebuie întinși și câte zeci de puncte intermediare de asigurare trebuie prevăzute pentru a conduce în siguranță iarna un grup atât de mare pe un vârf de munte?

Mă forțez să NU dau exemple din ce am întâlnit în ultimii ani, dar din păcate, exemplele triste încep să se impună de la sine pentru că uneori norocul pe care se bazează aceste “instituții” nu merge la infinit. Uneori oamenii mai au și accidente, ce să-i faci! Pleci sănătos și te întorci cu ceva rupt sau chiar rămâi acolo pentru că “n-ai avut noroc”. Sau: “Ce ghinion a avut săracu’! La prima ieșire pe munte a alunecat pe gheață și a dat cu capul de o piatră”. Din păcate există și altele, în plus față de lipsa de noroc, ca variabile în ecuația aceasta. Și anume inconștiența și lăcomia organizatorilor care nu au fost preocupați nicio secundă decât de numărul de persoane participante plătitoare și nu de coerența grupului sub toate aspectele ei (condiție fizică, echipament, pregătire, informare corectă etc).

Nu e nicio rușine în a fi plătit pentru ceea ce oferi, este însă rușine mare dacă îți bați joc de cei cărora le oferi un serviciu.

Mă surprinde că o persoană care învârtește de 3 ori un borcan de iaurt în magazin ca să vadă dacă e expirat sau nu și să evite astfel să “pățească ceva”, își lasă viața și siguranța sau fie chiar confortul psihic pe mâna unor ghizi-instructori-leaderi fără atestate în domeniu, fără dreptul de a conduce grupuri sau chiar în mâna unora cu atestate valabile, dar obținute într-o joi spre seară după un “curs de ghid” care a durat toată ziua de miercuri precedentă.

Norocul și lipsa lui sunt aspecte care ne însoțesc pe tot parcursul vieții noastre, nu doar într-o tură montană, dar aici, mai mult decât oriunde, nu trebuie să fie baza pregătirii unei excursii. Sistemul “vedem ce-o să fie” nu e deloc o idee fericită. “Mergem cât putem și ne întoarcem. Dacă avem noroc facem vârful”.

Nu! Vârful este mereu la jumătatea drumului, urmează coborârea cu ale sale probleme diferite față de urcare.

Un ghid demn de acest nume nu poate să se bazeze pe noroc în cazul unui grup oricât ar fi el de puțin numeros. Și cu atât mai puțin să se lase în voia hazardului (care în arabă înseamnă „noroc”). Norocul este de bază la barbut, așa am auzit…

Nu este suficient un ecuson în piept pentru a ține piept atâtor aspecte de luat în calcul ca organizator de ture montane. Personal nu cunosc decât doua instituții respectabile care pregătesc ghizi montani la un nivel bun în Romania. Și acestea două nu se bazează deloc pe viitorul noroc al elevilor lor!

Ceilalți mă duc cu gândul la bancul cu Mobutu care “cunoaște orașul X, Mobutu făcut TCM în orașul X”. Uite-așa și cu ghizii respectivi: sunt și eu ghid, am “studiat” și eu cu Cutare.

Cum se poate remedia asta? Nu știu, nu am răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări, cum zicea Marin Sorescu, dar cred că ar trebui să se înceapă din ambele capete: atât dinspre ghizi, cât și dinspre clienți.

Ghizii atestați și cu experiență ar trebui să fie mai organizați și să semnaleze astfel de exemple Jandarmeriei montane, singura abilitată să ia măsuri în cazul unei fraude (mă refer la condusul grupurilor fără a avea dreptul legal).

Știu că nu e frumos să pârăști, dar parcă nu e frumos nici ce fac ei, nu credeți?

Clienții trebuie și ei să se informeze temeinic înainte de a se “da” pe mâna unor amatori (și sunt blând când spun asta!), fie de pe net, fie din alte surse sigure. Să filtreze informațiile care ajung la ei despre organizatorii unor ture pe munte.

Dar cum probabil că n-o să se întâmple nici una, nici cealaltă, să ne vedem cu bine pe Vârful X cât mai este încă zăpadă, că o să fie gașcă mare și distracție și băieții de la Asociația Y sunt super de viață, cântă și la chitară și ne-am vorbit să aducem fiecare 2-3 litri de băutură în ghiozdan ca să avem la noi în caz că e frig și trebuie să dormim o noapte în zăpadă.

Ce poate să se întâmple? Doar suntem 50 oameni și 2 ghizi cu multă experiență. Au fost și în Bulgaria, iar unul chiar a încercat Mont Blanc.

Eu cred că o să avem noroc și de data asta!