Piatra Craiului – trasee în abruptul vestic

În Parcul Național Piatra Craiului nu se poate circula pe trasee nemarcate decât însoțit de un ghid montan autorizat. O să mă contrazică multă lume spunând “ba uite ca eu pot, na!”. Nu arăt cu degetul spre nimeni, dar adaug și eu: nu uitați banii de amendă daca sunteți prinși de “cine-trebuie-unde-nu-trebuie”. Dixit!

În augustul torid am organizat o astfel de tură în “Crai”. Planul a fost parcurgerea unei văi de abrupt cu ieșire nu în creasta principală ci în brâurile suspendate ale acestui munte minunat.

Astfel, a fost parcurs de către o echipă de două persoane însoțită de un ghid autorizat traseul Vâlcelul cu fereastră-Brâul de sus-Brâul Ciorânga mare (ramura de nord)-Padina Popii.

Vâlcelul este un traseu relativ ușor, dar care necesită abilități minine de cățărare pe stâncă, ocolirea săritorilor fiind puternic nerecomandată.

Dacă până la intrarea în Brâul de sus orientarea a fost simplă, sau mai simplă, de aici înainte trecerea spre traseul marcat din Padina Popii nu este deloc o joacă de copii. Nici măcar o joacă pentru adulți! Pasaje aeriene cu treceri dificile, la care se folosește coarda și asigurările intermediare, dar și dificultățile de a găsi drumul corect fac din acest traseu o piesă de încercare din multe puncte de vedere.

Sunt esențiale, ca de obicei în teren de aventură, echipamentul adecvat (cască, ham etc), dar și o excelentă cunoaștere a locurilor, posibilitățile de rătăcire fiind nenumărate.

Este un traseu lung și sinuos, dar care oferă satisfacții unice și, fără să fie o realizare alpină de proporții, permite celor ce îl abordează să cunoască o zonă sălbatică și destul de puțin umblată.

 

Alpinism de vară în Făgăraș

Pentru că Făgărașul este unul dintre terenurile noastre de joacă nu-l ratăm niciodată în perioada verii când ziua este mai lungă și se pot parcurge trasee alpine interesante de nivel mediu.

În Carpații noștri sunt relativ puține trasee de alpinism care să se desfășoare constant la altitudine mare, peste 2200 m. Mă refer aici la Bucegi și Piatra Craiului în special, aici aflându-se cea mai mare parte a traseelor de creastă de interes alpin.

Făgărașul este pus astfel pe hartă încât sa completeze acest gol din pesisajul munților României.

Astfel, la jumatatea lui iulie 2016, cu o echipă formată din trei alpiniști, am parcurs două trasee clasice în zona de deasupra Transfăgărașanului, cel atât de aglomerat în timpul sezonului de vară.

În prima zi s-a parcurs celebrul traseul Muchia Vârtopel-Arpașel care, fără să aibă dificultăți majore, este o rută susținută care reclamă o bună condiție fizică, dar și psihică. Desfățurându-se la altitudine mare, având pasaje aeriene, treceri delicate și rapeluri în surplombă, acest traseu faimos din Făgăraș nu se poate parcurge decât cu o echipă sudată și bine pregătită din toate punctele de vedere, evident însoțită de un cunoscător al locurilor sau un ghid montan autorizat.

Acesta a fost și cazul turei noastre care s-a desfășurat fără incidente și a oferit clienților multe satisfacții și senzații unice. Asa cum numai Făgărașul poate oferi când vrea el!

A doua zi a fost parcurs traseul Arpașul Mic-Buda, altă creastă înaltă a cărei rută se cocoață la peste 2400 m altitudine deseori. Peretele Budei, simplu, dar friabil, a venit în completarea custurii Arpașului Mic care îl precede, redutabilă și fără prea multe puncte de asigurare.

Și aici echipa a fost la înălțime, atât la propriu cât și la figurat.

Ritmul a fost bun, vremea perfectă și, pentru că fiecare participant a știut ce trebuie să facă în anumite situații, totul a decurs perfect.

Tabără de vară cu copiii în Retezat

S-a sfârșit încă o tabără de vară în Retezat cu Himalaya Travel!

Semnul exclamării de la sfârșit nu vrea să sugereze că mă bucur cumva de faptul că am scăpat cu viață. Nicidecum!

Ca de obicei am un amestec de sentimente: satisfacție că totul a decurs aproape perfect, regret că totul s-a termînat parcă prea repede abia când începusem să ne “sălbăticim”.

În ciuda prognozei meteo care nu era optimistă deloc, am reușit să facem tot ce ne-am propus.

Astfel, copii și înstructori, cu mic cu mare, am urcat vârfuri înalte: Retezat, Bucura și Peleaga (cel mai înalt dîn masiv) și am străbătut căldări glaciare cu lacuri care nu mai au nevoie de nicio prezentare (Bucura, Lia, Ana, Ghimpele, Ștevia). După credința localnicilor lacurile comunică cu marea, de aceea aceștia le numesc deseori “ochi-de-mare”.

În fiecare tură, copii și adulți am format o echipă sudată, care a colaborat armonios și astfel am atins fiecare obiectiv pe rând.

Nu de puține ori am întâlnit marmote și capre negre, mai ales în zonele pietroase de la peste 2000 m altitudine. În felul acesta ne-am dat seama că nu suntem singuri pe munte și că adevărații stăpâni ai Retezatului nu suntem noi, oamenii.

Serile se terminau cu jocuri diverse. La fotbal s-au remarcat Ayan că portar, zis și Manuel Neuer și Bogdan, mare marcator atunci când Ayan îl lasa să înscrie! Sau cel puțin asta a constatat publicul format invariabil dîn Marius și subsemnatul.

Dar nu numai! Pentru că mai erau și indieni cu arcuri și săgeți, dar și căutători de comori. Cam bezmetici căutătorii ăștia având în vedere că au căutat un buștean aflat pe hartă ca punct de reper, dar pe care stăteau cu totii nedumeriți!

Cât despre îndieni, ce să mai discutam! Mai multe săgeți prin brazi decât la țintă!

Un succes de masă a fost capture-the-flag, un joc care a antrenat absolut toti copiii, și din care eu, recunosc, n-am înțeles nimic vreme de 2 ore. Un alt motiv pentru care îmi pare rau că am “sarit” de 40 ani. Cu siguranță jocul era prea inteligent pentru mine sau eu sunt prea bătrân pentru el. În ambele cazuri sunt în pierdere.

Personal găsesc un avantaj în taberele organizate în locuri fără semnal la telefon. Acolo mi se pare că se manifestă cel mai bine creativitatea copiilor. Să vezi în 2016 copii care se joacă leapșa, rațele și vânătorii, de-a v-ați ascunselea etc, este aproape un miracol. Mă bucur că am luat parte la așa ceva! Tocmai renunțasem la gândul că jocurile sunt altfel decât cu butoane sau taste.

Faptul că a fost foarte frig într-o noapte, aproape de zero grade, a făcut că totul să fie mai aproape de spiritul muntelui, iar copiii au spus că următoarea tabără poate fi la Polul Nord că n-ar fi mare diferenta! Ne gândim serios la asta, clientul nostru – stăpânul nostru!

N-au fost incidente în afara câtorva zgârieturi și bătături, pe care doctor Marius le-a “operat” la “camera de gardă” și nu am avut nici măcar celebrele musculițe atât de enervante în alți ani.

Să nu uit de mâncarea excelentă pe care a gătit-o doamna Gabi, o veterană a taberelor.

Copii și înstructori au mâncat absolut tot, chiar și tortul dîn ultima seară! Conform principiului: “Pentru tine, draga mea, fac orice. Manânc și o înghețată!”

Vreau să închei prin a spune că a fost una dîntre cele mai reușite tabere de vară la care am particpat, cu copii extraordinar de bine crescuți și educați, care au comunicat excelent cu noi și între ei.

A fost o placere să “lucrăm” împreună și am constatat încă o dată că nu numai ei au ce învăța de la noi, ci și noi de la ei. Cum spunea o persoană pe care o respect enorm: să-i ferească Dumnezeu pe parinții care nu ascultă de copii.

Și, pentru că “povestea mea” a ajuns la fînal am să închei în spiritul compunerilor dîn copilarie: “ce frumos a fost în vacanta!”

Nu, serios, chiar a fost frumos. Atât de frumos încăt abia astept să vină următoarea tabără, oriunde ar fi ea. Chiar și la Polul Nord unde am auzit că este aproape la fel de frig că în Poiana Pelegii.

Nu ne-a pasat de ger sau de ploaie, a fost atât de caldă atmosfera dintre noi, adulți și copii, încât a compensat tot frigul din poienile lumii…

 

Drumeție de familie în Munții Făgăraș


Sfârșitul lunii iulie, mai exact zilele 29, 30 și 31, le-am petrecut în Făgăraș într-o tură în zona Bâlea-Negoiu. A fost o echipă mixtă: trei copii și trei adulti.

Cazarea a fost la refugiul Bâlea Tunel, o cabană aflată pe partea argeșeană a Transfăgărășanului. Este o adevarată cabană de munte, de care se ocupă Emil, un om extrem de ospitalier și primitor.

În prima zi, de acomodare, a fost parcurs traseul de pe Valea lui Stan, un canion îngust, cu cascade, grote și bazine naturale cu apă adâncă, amenajat cu scari, poduri și pasaje de tip via ferrata pentru începători.

Parcursul spectaculos, peisajele destul de atipice pentru Masivul Făgăraș și condiția fizică excelentă a participanților au facut ca tura din această zi să fie o reușită.

Ieșind din liniștea Văii lui Stan direct în furnicarul de pe Transfăgărășan ne-am trezit un pic la realitate exact la timp pentru pauza de masă de la Bâlea Lac.

Spre seara am mai făcut o plimbare scurtă în jurul lacului Bâlea, pe poteca de pe curba de nivel de sub creasta principală. Am fost goniți de ploaie și n-am reușit să facem mai mult, dar a fost bine pentru că în următoarea zi aveam planuri mai marețe.

Obiectivul pentru ziua a doua a fost, de fapt, principala țintă a turei noastre: Vârful Negoiu. Al doilea ca înălțime din Carpații românești cu cei 2535 m altitudine, este o piatră de încercare din punct de vedere fizic indiferent pe ce parte se abordează.

A fost parcurs traseul Tunel-Lacul Paltinul-Turnul Patinului-Vf. Lăițel-Lacul Călțun-Strunga Doamnei-Vf. Negoiu-Lacul Călțun-Valea Călțunului-cabanele din zona Piscul Negru.

Ploaia și distanța relativ mare au făcut ca traseul să nu fie unul facil, dar toți participanții, cu mic, cu mare au fost la înălțime (atât la propriu cât și la figurat) și vârful a fost atins în jurul orei 16.00 dupa 6 ore de urcare. Ploaia ne-a prins și la coborâre exact pe Strunga Doamnei, dar totul a decurs fără incidente.

Coborârea a durat încă 5 ore, iar de la Piscul Negru până la cabana noastră de la tunel (15 km) am apelat la un vechi prieten și om-de-munte care locuiește de ani buni în zonă. Astfel, Padre ne-a dus cu mașina până sus, spunând cu ocazia asta 5-6 bancuri numai de el știute, dar extrem de savuroase. Când am vrut să-i plătim pentru deranj a rezumat: “aceste cuvinte ne doare”. No comment!

Emil ne aștepta îngrijorat crezând că venim pe alt drum. Chiar ne-a ieșit vreo jumătate de oră în întâmpinare. Mai rară o asemenea reacție la un cabanier din vremurile noastre.

În cea de-a treia zi am pornit un pic mai târziu decât în ziua precedentă, dar Emil ne-a ajutat cu mașina personală să urcăm pe drumul forestier de pe Valea Fundul Caprei, scutindu-ne astfel de vreo oră de mers pe jos prin căldură.

Ruta a fost Fereastra Zmeilor-Lacul Capra-Moara Dracilor-Cabana Bâlea Tunel.

Este un segment din traseul marcat al crestei principale, mai exact cel care ocolește faimoasa muchie Vârtopel-Arpășel, considerată cea mai dificilă porțiune a crestei principale făgărășene.

Valea Fundul Caprei este binecunoscută, în ciuda numelui foarte plastic pe care copiii l-au remarcat imediat, pentru numărul mare de marmote care trăiesc aici din care noi am văzut 3 exemplare ce păreau a fi o familie.

Revenind iarăși în lumea asfaltului în “pitorescul” Transfăgărășan am avut plăcerea de a “audia” claxoanele și zbieretele din tuneluri, însa nimic nu mai putea umbri sentimentul de bucurie pe care îl simțea fiecare.

Ca leader al grupului consider că a fost o tură reușită, obiectivele inițiale fiind atinse în cea mai mare parte. Sigur că au rămas multe de făcut în zonă, dar nu au intrat zilele în sac și abia avem motiv să revenim.

Mulțumesc celor șase participanți cu care am format o echipă frumoasă de care o să-mi aduc aminte cu nostalgie.

Ambiția și abnegația copiilor nu au fost intrecute, poate, decât de entuziasmul părinților, toate investite în această ieșire în Făgăraș.

Sigur ca mersul pe munte este o “chestie inutila”: de ce ai urca cu sufletul la gură DOAR pentru a coborî? Un fel de pierdere de vreme… Cam asta este părerea des întâlnită a multora.

Noi însă adorăm acest gen de a pierde vremea și considerăm că merită sa intrăm periodic în Împărăția Muntelui și să privim din când în când în abis.

Atunci când privim în abis, abisul ne privește și el…

Mersul pe munte, un joc de noroc?

Poate unii dintre dumneavoastră vă mai aduceți aminte de anii “turismului popular” din vremea comunismului în care un șir indian de colegi de uzină, întreprindere sau unitate de învățământ se deplasa sub “atenta îndrumare” a unor tovarăși ghizi de nădejde către o cabană din Carpați. Scopul acestei excursii era chiar cabana în sine, aceasta nefiind înțeleasă ca o bază de plecare sau ca o etapă intermediară pentru/în parcurgerea unui traseu.

Adevărata distracție începea la cabană și era constituită din cântat la chitară, jocuri de societate și băutură. Nu neapărat în ordinea asta, unii chiar sărind peste primele două “etape”.

Nu vreau să insinuez că vreuna dintre aceste activități ar fi înjositoare pentru specia umană. Vreau doar să remarc faptul că ele nu se impun ca fiind sine qua non într-un cadru montan, putându-se întâmpla și la malul mării sau în oricare alt loc cu exigențe mai reduse.

După cum nu susțin nici că DOAR felul ăsta de activitate se desfășura pe munte în anii aceia. Dar DOAR despre genul ăsta vorbesc eu acum.

Dar să zicem că anii aceia s-au terminat, așa cum cântă scoțienii pe stadioanele de rugby în al lor Flower of Scotland, “toate astea sunt trecute și în trecut trebuie să rămână”.

Dar oare chiar au trecut? Pentru că mie (și nu doar mie) nu mi se pare că a fost un fenomen izolat în timp, ci, mai degrabă, unul care reapare cu forță sporită în anii din urmă.

Vedem din ce în ce mai des în ultima vreme (după anii 2000) grupuri de 80 – 100 de oameni sub formă de turmă, care amintește de ceva între coloanele de refugiați din Rwanda și marșurile electorale sponsorizate, echipați precar și cu improvizații inedite în vestimentație, însoțiți de 2 – 3 “instructori” ținându-și la vedere însemnele asociației lor “non profit”.

Inutil să spun că discrepanța între echipamentul unora și al celorlalți este foarte vizibilă, iar atitudinea umilă și chinuită a multor clienți ai acestor “ghizi” nu prea trezește invidia turiștilor “independenți” pe lângă care trec. După cum nu insuflă admirație nici aroganța și tonul poruncitor al celor care îi conduc.

Ș-apoi îmi dă impresia că unii organizatori de excursii de acest fel sunt pasionați de jocurile de noroc. Pentru că, dacă în trecutul de tristă amintire se mergea în felul acesta la cabane și atât, acum vedem grupuri ca acestea pe vârfuri de munte, de multe ori chiar iarna. Se pare că se merge în continuare bazându-se pe noroc și, mai ales, pe forțarea norocului.

Nu are nicio legătură termenul de “instructor” cu ceea ce se întâmplă acolo. Ce instruiește 1 instructor la 50 persoane? Cât de mult poate lua el contact cu fiecare în parte și cu cele 50 probleme diverse și 50 nevoi simultane? Câți km de coardă trebuie întinși și câte zeci de puncte intermediare de asigurare trebuie prevăzute pentru a conduce în siguranță iarna un grup atât de mare pe un vârf de munte?

Mă forțez să NU dau exemple din ce am întâlnit în ultimii ani, dar din păcate, exemplele triste încep să se impună de la sine pentru că uneori norocul pe care se bazează aceste “instituții” nu merge la infinit. Uneori oamenii mai au și accidente, ce să-i faci! Pleci sănătos și te întorci cu ceva rupt sau chiar rămâi acolo pentru că “n-ai avut noroc”. Sau: “Ce ghinion a avut săracu’! La prima ieșire pe munte a alunecat pe gheață și a dat cu capul de o piatră”. Din păcate există și altele, în plus față de lipsa de noroc, ca variabile în ecuația aceasta. Și anume inconștiența și lăcomia organizatorilor care nu au fost preocupați nicio secundă decât de numărul de persoane participante plătitoare și nu de coerența grupului sub toate aspectele ei (condiție fizică, echipament, pregătire, informare corectă etc).

Nu e nicio rușine în a fi plătit pentru ceea ce oferi, este însă rușine mare dacă îți bați joc de cei cărora le oferi un serviciu.

Mă surprinde că o persoană care învârtește de 3 ori un borcan de iaurt în magazin ca să vadă dacă e expirat sau nu și să evite astfel să “pățească ceva”, își lasă viața și siguranța sau fie chiar confortul psihic pe mâna unor ghizi-instructori-leaderi fără atestate în domeniu, fără dreptul de a conduce grupuri sau chiar în mâna unora cu atestate valabile, dar obținute într-o joi spre seară după un “curs de ghid” care a durat toată ziua de miercuri precedentă.

Norocul și lipsa lui sunt aspecte care ne însoțesc pe tot parcursul vieții noastre, nu doar într-o tură montană, dar aici, mai mult decât oriunde, nu trebuie să fie baza pregătirii unei excursii. Sistemul “vedem ce-o să fie” nu e deloc o idee fericită. “Mergem cât putem și ne întoarcem. Dacă avem noroc facem vârful”.

Nu! Vârful este mereu la jumătatea drumului, urmează coborârea cu ale sale probleme diferite față de urcare.

Un ghid demn de acest nume nu poate să se bazeze pe noroc în cazul unui grup oricât ar fi el de puțin numeros. Și cu atât mai puțin să se lase în voia hazardului (care în arabă înseamnă „noroc”). Norocul este de bază la barbut, așa am auzit…

Nu este suficient un ecuson în piept pentru a ține piept atâtor aspecte de luat în calcul ca organizator de ture montane. Personal nu cunosc decât doua instituții respectabile care pregătesc ghizi montani la un nivel bun în Romania. Și acestea două nu se bazează deloc pe viitorul noroc al elevilor lor!

Ceilalți mă duc cu gândul la bancul cu Mobutu care “cunoaște orașul X, Mobutu făcut TCM în orașul X”. Uite-așa și cu ghizii respectivi: sunt și eu ghid, am “studiat” și eu cu Cutare.

Cum se poate remedia asta? Nu știu, nu am răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări, cum zicea Marin Sorescu, dar cred că ar trebui să se înceapă din ambele capete: atât dinspre ghizi, cât și dinspre clienți.

Ghizii atestați și cu experiență ar trebui să fie mai organizați și să semnaleze astfel de exemple Jandarmeriei montane, singura abilitată să ia măsuri în cazul unei fraude (mă refer la condusul grupurilor fără a avea dreptul legal).

Știu că nu e frumos să pârăști, dar parcă nu e frumos nici ce fac ei, nu credeți?

Clienții trebuie și ei să se informeze temeinic înainte de a se “da” pe mâna unor amatori (și sunt blând când spun asta!), fie de pe net, fie din alte surse sigure. Să filtreze informațiile care ajung la ei despre organizatorii unor ture pe munte.

Dar cum probabil că n-o să se întâmple nici una, nici cealaltă, să ne vedem cu bine pe Vârful X cât mai este încă zăpadă, că o să fie gașcă mare și distracție și băieții de la Asociația Y sunt super de viață, cântă și la chitară și ne-am vorbit să aducem fiecare 2-3 litri de băutură în ghiozdan ca să avem la noi în caz că e frig și trebuie să dormim o noapte în zăpadă.

Ce poate să se întâmple? Doar suntem 50 oameni și 2 ghizi cu multă experiență. Au fost și în Bulgaria, iar unul chiar a încercat Mont Blanc.

Eu cred că o să avem noroc și de data asta!

Cu skiurile de tură prin Bucegi

Skiul de tură în zona Platoului Bucegilor și a culmilor interioare ale masivului rămâne o activitate extrem de plăcută dacă zăpada este bună și trupa pregătită și echipată corespunzător.

Fără risc de avalanșă a fost parcurs într-o zi lungă traseul Cota 2000-Valea Izvorul Dorului (s-a coborât pe un vâlcel prin spatele vf. Furnica)-Culmea Lăptici-Babele din Cocora-Plaiul lui Păcală-Cabana Padina-Hotel Peștera-drumul lui Butmăloiu-Valea Dorului-Șaua Dorului-Cota 1400.

Splendidă a fost coborârea pe Plaiul lui Păcală până în Valea Ialomiței. Poienile troienite, culmile domoale cu zăpadă neatinsă și peisajele superbe au făcut din această tură o reușita totală.

Tură de alpinism în Bucegi

Ca o tură de antrenament cu echipa care va merge la vară în Alpi am ales pentru acest weekend parcurgerea câtorva trasee de alpinism clasic din Bucegi.

S-au urcat și coborât Vâlcelul Portițelor și Valea Bucșoiului în prima zi.

A doua zi a fost parcurs traseul Cabana Mălăiești-Hornul mare-Creasta Bucșoiului Mare-Vâlcelul Prepeleacului-Bușteni.

Au fost ture solicitante în care s-a folosit echipamentul specific de alpinism de iarnă: colțari și piolet.

Ski de tură în Ciucaș

Fără prea mari speranțe că vom găsi ceva zăpadă bună, am plecat spre Ciucaș cu intenția de a urca vârful și a coborî pe skiuri cât mai mult posibil.

Surpriza a fost una extrem de plăcută: am pus skiurile în picioare din Pasul Bratocea și am urcat intregral pe ele până pe vârful Ciucaș. S-au ocolit 2-3 traversari suspecte din punctul de vedere al riscului de avalanșă și s-au urcat câteva vârfuri secundare din Bratocea.

Coborârea de pe vârf a fost superbă: pe vâlcelul Tigăilor până jos în pădure pe o zăpadă extrem de bună, imensă și în perfecte condiții.

La întoarcere am parcurs același trase în sens invers coborând cu shiurile pe multe porțiuni până la mașina.

DVA-ul a rămas pornit pe tot parcursul turei pentru că riscul de avalanșă era, deși mic, prezent.

Drumeție de iarnă în Ciucaș și Piatra Craiului

Cu o parte din echipa cu care merg la vară în Alpi am făcut două ture în două masive aparent îndepartate unul de celălalt, profitând de “baza” noastră de la Bran.

În Piatra Craiului s-a traversat Piatra Mica din Poiana Zanoaga spre Curmătura. Frigul pătrunzător și zăpada imensă de pe platoul somital au făcut ca tura sa fie una solicitantă.

În Ciucaș am urcat culmea Bratocea și Vârful Ciucaș, iar retragerea s-a facut pe același traseu.

Ambele ture au fost făcute cu colțari și piolet, temperatura cea mai ridicată fiind -11 grade.

Echipa a fost extrem de motivată și a mers excelent.

 

Ski de tură în Arcul Bucegilor

Cu intenția de a parcurge pe skiuri de tură tot Arcul Bucegilor (Cota 2000-Omu-Bolboci) am pornit de la Sinaia printr-un ger cumplit, amplificat și de vânt. N-a fost să fie din cauza condițiilor meteo, dar a ieșit o tură la fel de frumoasă.

Zăpada înghețată și excelenta pregătire tehnică și fizică a celor care au participat a făcut ca în prima zi să facem aproximativ ce ne propusesem. S-a parcurs ruta: Cota 2000-Babele-Omu-Găvanele-Doamnele-Valea Doamnele-Padina. Temperatura a fost undeva la -15 grade cu ceață și viscol în ultima parte a zilei.

De la Padina am pornit a doua zi pe Plaiul lui Păcală-Piatra Arsă-Valea Dorului-Sinaia.

Superbă zăpada, mult mai mare ca în prima zi, iar Plaiul lui Păcală este cea mai bună variantă de a traversa de la Sinaia spre Padina pe skiuri cu condiția să-l nimerești.