4 zile de alpinism în Bucegi

Nu mai este un secret pentru nimeni că anul acesta primăvara a venit mai devreme decât ne-am așteptat. Lăsând la o parte comparațiile cu alți ani și încercând să vedem partea plină a paharului, în zilele 2, 3, 4 și 5 martie am fost în Bucegi pe câteva trasee de alpinism clasic realizate în condiții de iarnă, chiar dacă o iarnă care bate în retragere.

Astfel, am urcat pe firul secundar al Văii Gălbenele ca acces spre Colțul Gălbenele și, după ascensiunea Colțului, am coborât pe firul principal. În afară de vântul puternic care iși dorea să ne smulgă de pe lama crestei, vremea a fost excelentă. Săritorile astupate, cu excepția uneia cu gheață care s-a urcat la doi pioleti, ne-au permis să ne deplasăm rapid. Zăpada a fost de toate felurile: apoasă în unele zile și apoi dură și cu crustă în celelalte.

Au urmat apoi Valea Seacă dintre Clăi și Hornul cu Florile, alte trasee binecunoscute din zona prahoveană a Bucegilor.

Săritoarea mare, descoperită și plină de gheață, a fost primul hop de pe vale care ne-a solicitat și am pus în practică tehnica de mers cu colțarii pe stâncă cu gheață (teren mixt).

Hornul cu Florile a fost urcat în câteva lungimi de coardă cu asigurări în pereții laterali și cei câțiva jnepeni de pe traseu, datorită calității proaste a zăpezii și înclinației pantei.

Per total condiții foarte bune, dar, din păcate, ce făceam altă dată în luna mai acum am ajuns să facem în martie…

Felicit echipa pentru condiția fizică excelentă și pentru pregătirea tehnică foarte bună.

Vâlcelul Clăii Mici (Vâlcelul Clăiței)

Pentru că iarna ne-a permis, riscul de avalanșă existând, dar fiind redus, în ziua de duminică 19 februarie am urcat Vâlcelul Clăiței sau Vâlcelul Clăii Mici cum mai este cunoscut (sau denumit) din Bucegi – Muntele Jepii Mici.

Intrarea în traseu am făcut-o din poteca de Valea Jepilor (incorect denumită “Traseul Jepii Mici”). Vâlcelul urcă abrupt până într-o muchie secundară plină de jpeneni de unde se iese apoi în Muchia Înaltă ce ajunge în final pe Vârful Jepii Mici la 2143 m.

Astfel, diferența de nivel din Bușteni până în Platou este de peste 1000 m dintre care 800 m sunt pe culoarul văii.

Prima secțiune a avut zăpadă excelentă, astfel ca până la Brâul lui Răducu ne-am deplasat rapid, singura piedică fiind înclinația accentuată a pantei.

De la Brâu am continuat pe firul principal întrerupt de data asta de 4 săritori destul de dificile (roca friabilă și instabilă) pe care tehnica de mixt a fost utilizată cu succes. Zăpada a început aici să ne pună probleme fiind afânată și depozitată inegal de vânt. Astfel, mergeam 5 metri pe “tare” și 15 metri până la mijloc pe panta abruptă.

Ieșirea pe hornul final (mixt) a fost urmată de jungla de jnepeni care ne-a epuizat până în Muchia Înaltă (în jur de 1 oră de luptă cu crengile).

Urcând pe munchia aceasta și având în stânga Valea Comorilor, în jurul orei 17.00 am ieșit pe Vârful Jepii Mici și am urmat Platoul spre traseul Schiel, coșmar de ceață și ninsoare, amenințați de noaptea care stătea să vină. După GPS și busolă am mers spre Piatra Arsă și, după câteva ocoluri inutile și obositoare, am început coborârea pe Drumul Urlătorilor (impropriu denumit “Traseul Jepii Mari”) prin bezna lăptoasă. Nenumăratele traversări de culoare înghețate (deseori același la diverse niveluri) prin ninsoare și ceață deasă ne-au întârziat și am ajuns la Bușteni la ora 22.00, dupa 13 ore de umblat în condiții nu tocmai ușoare.

Vreau să felicit echipa, mai exact pe Ileana și Robert Krubl și Viorel Sima pentru prestația deosebită, sprijinul pe care mi l-au acordat și și l-au acordat unii altora și pentru puterea de luptă de care au dat dovadă.

Satisfacțiile meseriei au apărut cu atât mai evident în aceste condiții: tura a fost un succes și declarația unuia dintre cei trei că “anul trecut nu mă vedeam eu făcând așa ceva!” mi-a dat încă o dată un imbold de a merge mereu mai departe. Esențial este ca partenerii de coardă / clienții să evolueze de la tură la tură, de la sezon la sezon, acesta fiind scopul meu și satisfacția mea personale.

 

 

Ski pe Valea Cerbului

Deși iarna a debutat în forță anul acesta, iar lunile decembrie și ianuarie ne-au întâmpinat cu zăpadă abundentă și ger, cărora le datorăm câteva frumoase ieșiri la ski de tură, luna februarie este complet dezamăgitoare din punctul ăsta de vedere.1

Dar cum refuzăm să acceptăm că primăvara vine când încă nici nu e martie, sâmbătă 18 februarie am zgâriat skiurile și pieile de foca între Babele ăi Cerdacul Obarșiei cu intenția de a coborî pe Valea Cerbului.

Pe parcurs ne-am uitat cu tristețe la văile Șugări, Doamnele și Obârșia care arătau ca alte dăți în noiembrie sau iunie. Mai pe scurt: zăpadă ioc! Când s-or inventa skiurile pentru pietre o să discutam altfel.

Valea Cerbului s-a prezentat însă foarte bine și firn-ul de pe firul văii ne-a permis sa coborâm fără sincope din căldarea superioară până în poiana La Stâna Arsă (la confluența cu văile Priponului și Caprelor).

Și pentru că era devreme (ora 12.00) și aveam încă energia tinereții revoluționare, am mai urcat încă o dată sutele de metri până la stăna de sus de unde am coborat din nou.

Reveniți, pentru a doua oară, în poiana mai sus amintită, am mers parțial pe picioare, parțial pe skiuri până în Poiana Coștilei de unde, deși nu eram deloc optimist, am reușit să skiem pe Munticel până la 15 minute de Căminul Alpin din Bușteni.

A fost o tură reușită având toate ingredientele: risc de avalanșă minim, diferență de nivel considerabilă și parteneri extrem de bine pregatiți și cu chef de treabă.

Am avut parte de toate tipurile de zăpadă: înghețată și plină de capcane pe platou, “tablă” firnuită pe firul văii, afânată prin poieni și umezită spre final.

Vestea bună este că la retragere a început să ningă, deci sperăm că iarna va reveni măcar cât să nu spunem, așa cum am gândit cu toții deja, că: “e mai nasol ca anul trecut”.

În prima jumătate a iernii am reușit să parcurgem pe skiuri rute în Piatra Mare, Postăvarul, Munții Neamțului, Piatra Craiului și, evident, Bucegi.

Să vedem ce se va întampla în a doua jumătate a primăverii (ups, mă scuzați: a IERNII!).

 

 

Creasta Padinei Crucii-Alpinism de iarnă în Bucegi

Cu siguranță mulți dintre cei care merg în mod normal pe munte au auzit de Creasta Padinei Crucii din Bucegi. O muchie “insignifiantă”, înghesuită undeva între Bucșoiul și Țigănești, străbătută de poteca marcată de la Malaiești spre Lacul Țigănești, plină de jnepeni și fără niciun interes alpin sau turistic. Cam asta este părerea generală despre această muchie din nordul masivului.

În mare parte este adevărat, dar dacă împingi explorarea dincolo de vârful nasului, mai exact dincolo de șaua atât de populară de deasupra cabanei Mălăiești și ai răbdare să treci de jungla jnepenilor, descoperi o splendoare de creastă pe care doar caprele negre o cunosc în amănunt. Dacă le-am întreba pe ele ce ne-ar spune oare?

Asta ne-am propus și noi în iernile din urmă: să le întrebăm direct “care vă mai este viața p-aici?”

Deja avem o tradiție de peste 4 ani de când conducem iarna grupuri de alpiniști pe Creasta Padinei Crucii și am avut tot soiul de abordări: fie urcând direct de la cabana Mălăiești, fie pe vreun horn sau culoar de zăpadă direct in inima crestei.

Debutând cu jnepeni care se pot sau nu ocoli (în funcție de starea zăpezii), continuând cu pasaje înierbate și mici protuberanțe stâncoase, traseul pe muchie ajunge la baza unui punct ușor vizibil din Valea Mălăiești: un ac de piatră foarte bine evidențiat.

Din acest loc traseul devine mai tehnic și, deși nici până aici nu a fost banal, începe să pună probleme mai serioase.

Două-trei trepte stâncoase de 10-15 m bareaza calea și, pe lângă faptul că muchia este aeriană pe alocuri, lipsa asigurarilor decente face tura și mai complicată.

Se poate, în câteva locuri, monta câte un friend, dar asigurarea principală rămâne la piolet sau ancoră de zăpadă. Brânele subțiri pe care traversările sunt riscante și cornișele omniprezente sunt iarași parte din peisaj.

Ieșirea în creasta dintre Scara și Omu este un Z imens cu pasaje aeriene care deseori au cornișe.

Dacă adăugăm și dificultatea de orientare în unele pasaje, cred că facem o reclamă bună pentru acest loc interesant, după părerea noastră. Mai ales celor care vor să descopere locuri noi.

Avem deja în acest sezon 3 ieșiri în zonă și vor urma cu siguranță și altele.

 

 

 

Praf și pulver-ski de tură în Bucegi

Zăpada tip pulver este visul oricarui schior de off-piste. Doar că la noi in Carpați, datorită mai multor factori climatici, acest tip de zăpadă “ține” foarte puțin. Abia câteva zile pe an. De aceea devine cu atât mai prețioasă și nu trebuie ratată!

Acesta a fost și scopul nostru la acest sfârsit de an când am organizat o ieșire de ski de tură în nordul Bucegilor. Dupa câteva zile de ninsori urmate de temperaturi foarte scăzute (-14…-17ºC) în căldarea Mălăiești am întâlnit un pulver superb.

În prima zi s-a urcat pe valea Glăjăriei 3-4 km pe drum forestier și 2 ore prin poienile și pădurile din valea Mălăiești, integral pe skiuri până la cabană.

A doua zi a fost urcată valea în continuare până la Hornuri (punct maxim atins cca. 2100 m altitudine) prin zăpadă până la genunchi. Riscul de avalanșă a fost destul de mare pe vâlcelele afluente văii, dar le-am evitat mergând pe firul principal la o distanță respectuoasă.

Coborârea de aproape 1300 m diferență de nivel din căldarea superioară până aproape de uzina electrică a fost un ramas bun în stil alpin pe care ni l-am luat de la anul 2016.

Privim spre 2017, mai ales spre sezonul alb, cu încrederea pe care ne-o dă o iarnș așa cum erau pe vremuri și asa cum trebuie să fie.

Ne așteaptă multe ture hivernale pe care le organizăm până la sfâșitul lunii mai: ski de tură, alpinism și drumeție pe rachete de zăpadă.

 

 

Două văi diferite, același Bucegi

Munții Bucegi sunt incontestabil leagănul alpinismului românesc. Cu o diversitate foarte mare a peisajului, permit atât începătorilor cât și celor avansați să se bucure de rute interesante în orice anotimp.

În lipsa ghețarilor, Carpații noștri, în primul Bucegii și Piatra Craiului, oferă un număr mare de culoare înclinate și văi de abrupt care, în sezonul hivernal, devin terenul de “joacă” al alpiniștilor.

Cu problemele specifice iernii (zăpadă așezată diferit pe pante înclinate, gheață pe săritorile parțial acoperite, risc de avalanșă, cornișe la obarșie) văile din abruptul prahovean și cel nordic al Bucegilor sunt parcurse an de an fie ca trasee în sine, fie în cadrul unui antrenament pentru turele din afara țării în munții înalți care (încă) mai au ghețari: Alpi, Caucaz etc..

Împărțite în două mari categorii în funcție de forma și originea lor, văile alpine din Bucegi sunt în imensa lor majoritate nemarcate și, deci, accesibile cunoscătorilor masivului.

În luna decembrie a acestui an am condus pe două din aceste tipuri de trasee alpiniști de diverse categorii.

Valea Gălbenele situată in inima Coștilei, o vale de abrupt, cu înclinație medie și săritori variate, a fost parcursă de 1 decembrie în condiții de mixt (zăpadă, gheață, stâncă). S-a dovedit un bun exercițiu pentru cei ce și-au dorit să exerseze mersul merge cu colțari pe stâncă și gheață, cum se folosește pioletul la tracțiune, nu doar la mers (pe post de baston). Pentru cei ce au mers cu echipament specific doar pe zăpada dura de la sfârșitul iernii, impactul de a utiliza aceleași scule în condiții de mixt este mare. Rezultatul după câteva ture de genul acesta este o încredere sporită în echipamentul folosit (colțari+piolet), o dexteritate anume în a-l folosi și căpătarea unei siguranțe mai mari pe orice fel de teren în sezonul alb.

Pentru o mai bună sedimentare a cunoștințelor s-a coborat pe Valea Gălbenele pe traseul de urcare. Astfel, s-a exersat și coborarea pe pante de zăpadă și rapelul peste săritorile descoperite. Ca la orice activitate sau sport nu atât forța contează cât tehnica. Dac aceasta este deprinsă corect de la bun început se evită multe accidente și incidente neplăcute.

Valea Morarului din abruptul nordic al masivului, o vale glaciară, lungă și solicitantă, a fost urcată pe 11 decembrie în condiții de iarnă autentică. Am prins toate tipurile de zăpadă: apoasă în pădure, afânată pe firul văii în porțiunea de jos, dură și plină de plăci de vânt în partea superioară.

Fără dificultăți tehnice deosebite, acest traseu este o bună școală pentru a se deprinde mersul cu colțarii și pioletul pe pante abrupte, dar și observarea terenului și evaluarea riscului de avalanșă. Terasele văii, atât cele de pe firul principal, cât și cele de pe fețele laterale, precum și firele secundare și vâlcelele afluente, sunt un teren favorabil declașării avalanșelor. Cascada de gheață din porțiunea mediană a văii este, de asemenea, un teren frumos de joacă pentru cei pasionați și echipați corespunzător.

Valea Morarului a fost coborâtă pe traseul de la urcare, exersându-se astfel cunoștințele și tehnica de mers pe colțari și cu pioletul pregătit de frânare în eventualitatea unei alunecări.1

În cadrul turelor noastre de nivel începător spre mediu exemplificăm și punem în practică apoi toate tehnicile de mers / cățărare în condiții de iarnă, evaluăm de fiecare dată riscurile, condițiile meteo și ținem cont de pregătirea clienților noștri.

Scopul nu este palmaresul în primul rand ci siguranța participanților, a echipei în totalitatea ei, știut fiind ca rezistența unui lanț stă în veriga sa cea mai slabă. Dacă întărim această veriga, lanțul devine mult mai solid.

Scopul nostru declarat este să creștem nivelul clienților noștri de la tură la tură, de la sezon la sezon, astfel încât să poată an de an să constate o evoluție proprie certă.

 

 

 

 

 

 

În Mălăiești în căutarea zăpezii

Anul acesta sezonul de iarna în Bucegi a început în forță cu viscol, ninsoare ăi ger. Dar tot în forță s-a și “dezumflat”. Astfel, în numai o săptămâna, zăpada care acoperea dealurile și poienile de la poale s-a retras acolo unde se simte ea mai bine, pe vârfurile și in căldările munților. Sub presiunea celor 13 grade cu plus de la jumătatea lui noiembrie iarna a bătut în retragere și am fost nevoiți să urcăm cât mai sus, în zonele nordice ale Bucegilor, pentru a o găsi. Dar cum zeul iernii îi răsplătesșe pe cei care-l respectă, pe 25 noiembrie am realizat o frumoasă turăde iarnă autentică.

Plecând din “primavara” Țării Bârsei am pornit în căutarea zăpezii în Valea Mălăiești. Profitând de vremea excelentă și de coechipierul extrem de bine antrenat și echipat au fost parcurse câteva culoare și vâlcele de la obarșia văii mai sus amintite.

Valea Mălăiești se naște din câteva hornuri înguste și care nu prezintă niciun interes din punct de vedere alpin vara. Iarna însă se transformă în culoare foarte interesante și cu probleme specifice alpinismului de iarnă (gheață, cornișe, pantă înclinată).

Cel mai cunoscut horn este cel din dreapta sau “cel mare” cum privim spre abrupt fiind și cel mai ușor accesibil. Dar mai există încă două în stânga lui mult mai interesante și tehnice (Hornul Mic și Hornul din Stanga). Cel mai din stânga are și o săritoare de 25 m care uneori nu este acoperită de zăpadă fiind un obstacol de “mixt” (zăpadă-gheață-stâncă) numai bun pentru urcat la colțari și piolet.

Un alt horn interesant este cel care urcă în Padina Crucii (dreapta cum privim spre Hornul mare) care iese într-o strungă îngustă din această creastă subestimată și deseori ignorată.

Astfel, o echipa de doi alpiniști (client+ghid montan) au parcurs următorul traseu de o zi întreagă: Cabana Mălăiești-Hornul din stânga (cu săritoarea parțial descoperită)-coborâre în valea Mălăiești pe Hornul mic-urcare pe Hornul din Padina Crucii-coborâre pe Vâlcelul Padinei Crucii-Cabana Mălăiești.

Vâlcelul Padinei Crucii are o pâlnie mare la obarșie și iarna este impracticabil din pricina riscului crescut de declanșare a avalanșelor.

Fiind o zonă în care soarele pătrunde rar zăpada a fost “zahăr” și gheața prezentă pe fiecare colț de stâncă neacoperit. Săritoarea din Horn are câteva trepte verticale și un pasaj îngust cu aspect de fisură pe o lungime de 25-30m.

Traseul a fost repetat a doua zi de o echipă formată din trei persoane (ghid+2 clienți) în condiții similare, dar cu câteva grade Celsius în minus.

 

 

 

 

Ture pe Acele Morarului

Unul dintre cele mai estetice trasee de alpinism clasic aflate în partea nordică a Munților Bucegi și care oferă un parcurs relativ lejer din punct de vedere tehnic este Creasta Acelor Morarului. Fiind o tură lungă, cu acces și retragere solicitante, participanții trebuie sa aibă o condiție fizică foarte bună și să fie obișnuiți cu terenul incomod de la începutul și sfârșitul traseului propriu-zis (pante înclinate cu iarbă, brâne friabile, diferență mare de nivel până la baza traseului etc).

În același timp, partea de alpinism efectiv nu necesită abilități de cățărător de elită, dar nu trebuie neglijate: terenul friabil, expus și aerian, rapelurile numeroase și dificultățile de orientare în alegerea corectă a traseului optim.

Deasemenea, cei care participă trebuie sa aibă echipament adecvat (ham, cască, dispozitiv de rapel / filare și buclă+carabinieră pentru autoasigurare), să cunoască tehnica rapelului și să aibă încălțări aderente.

Fiind o tură la care mulți aspiră, echipa noastră a însoțit de-a lungul timpului mulți alpiniști începători pe Ace, fie ca tură independentă, fie în cadrul unui program de antrenament pentru ture mai serioase.

Cea mai recentă “ieșire” în zonă a fost anul acesta în septembrie când, împreuna cu trei persoane, am parcurs traseul în condiții de vreme bună și fără incidente.

Acul Mare, Acul Roșu, Degetul Prelungit, Acul Crucii și Acul de sus au fost urcate și coborâte în rapel pe rând într-un ritm bun și fără incidente.

Echipa s-a descurcat admirabil și astfel s-a ajuns la baza traseului pe lumină.

În octombrie, pe vreme rea (ceață, vânt si lapoviță), am reușit cu o echipă de 4 persoane traversarea Acului Mare cu retragere pe Brâna de mijloc a Morarului. Rafalele de vânt înghețat au îngreunat ascensiunea pe creasta Acului, iar rapelurile pe coarda uda și grea au fost chinuitoare. Condiția fizică excelentă și pregătirea tehnică foarte bună a tuturor participanților au fost cheia succesului.

O bună pregătire mentală este, deasemenea, esențială.

S-a dovedit încă o dată că o echipă bine pregatită din toate punctele de vedere și condusă de un ghid cu experiență poate realiza acest frumos traseu nu doar pe vreme însorită și stabilă ci și în condiții mai grele.

 

 

Drumeție cu turiști britanici

Experiența lucrului ca ghid cu turiști străini este una extrem de interesantă și inedită.

Pentru o săptămână, mai exact cea de la sfârșitul lui septembrie, am însoțit un grup de 9 britanici pe trasee de drumeție în Bucegi. Menționez ca făceau parte dintr-un club de turism care număra peste 200 persoane, club aflat printre alte 500 de asemenea asociații din Marea Britanie.

Din capul locului se simte diferența de abordare din partea lor ca plătitori / clienți față de alte grupuri cu care am mai fost.

Se autoevaluaează foarte corect, își stiu foarte bine drepturile și obligațiile, pun întrebări pertitente și întotdeauna la obiect, iar ce se stabilește din capul locului rămâne, în linii mari, bătut în cuie.

Astfel, am fost întrebat “câți kilometri are tura?” Trebuie să primească explicații pe întelesul lor: cum se poate transforma distanța pe orizontală (în kilometri) în diferență de nivel (în sute de metri) și cum se raportează totul la unitatea de timp (ore/zile). Evident, ținând cont și de dificultatea pasajelor.

După ce am prezentat traseul pe scurt, cu detalii privind durata și dificultatea, locurile unde putem lua masa etc nu mi s-a mai pus nicio întrebare aiuristică sau deplasată.

Am fost lăsat să-mi fac meseria de ghid pentru care am fost angajat și plătit, fără răzgândiri și toane de moment.

Întrebări și obiecții de genul: “ai spus ca nu mai urcăm!” sau “cât mai avem?” sau “mai e mult?” nu am auzit de la nimeni în timpul turelor.

Este destul de greu de gestionat un grup de 9 persoane cu vârste între 50 si 75 ani pe traseele din munții noștri dacă ei nu sunt pregatiți mental și nu sunt informați corect.

Surprize neplăcute au fost, ele nu lipsesc niciodată: vreme infectă cu ploaie și temperaturi foarte scăzute, ceață și, deci, vizibilitate aproape zero, cabane închise când ți-era lumea mai dragă sau deschise, dar cu bucătaria nefuncțională etc.

Fiind britanici, ploaia nu i-a deranjat în niciun fel, din contră, se aflau pe un teren cu care erau obișnuiți. Pura plăcere de a face mișcare, fără prea mari recompense din cauza vremii neprielnice, a fost motorul fiecaruia dintre ei.

Ce vreau să subliniez este că, dacă iți faci treaba cum se cade și profesionist, cu acest gen de clienți nu ai probleme. Dar mentalitatea lor, spiritul sportiv și apetența pentru aventură iți ușurează mult munca, atât cea de pregătire a turei cât și cea de ghidărie efectivă. Trebuie să respecți însă și tu ca ghid regulile de bază ale meseriei și să nu te bazezi doar pe improvizație și noroc.

 

 

 

Ski de tură în Bucegi și Postăvaru

Pentru că skiorul de tură nu ține cont de sărbători și nu are nevoie decât de zăpadă sub tălpicile skiurilor, am profitat de încă 3 zile de umblat pe vârfurile Vânturiș și Vârful cu Dor, prin văile și culoarele îndopate cu zăpadă din zonă.

Am combinat apoi skiul de tură cu skiul alpin în Poiana Brașov urcând și coborând pe pârtii sau pe lângă ele la -15 grade, sub bătaia tunurilor de zăpadă care ne făceau să ne simțim ca Nansen când traversa Groenlanda. Doar că el a mers câteva luni, iar noi doar 2 zile. Alte vremuri… Era și Nansen mai tânăr.